Sloganul era despre pompele de combustibil occidentale, nu despre viețile iraniene.
Aceasta este structura: sancționează simbolurile regimului, licențiază barilii săi. Sancționează poliția moralității, licențiază navele-cisterne care o plătesc. Desemnează IRGC, apoi renunță la fluxurile de petrol ale căror taxe o echipează. Iranienii împușcați pe străzi și spânzurați în închisori plătesc factura pentru combustibilul ieftin de care restul lumii nu vrea să se lipsească.
Apoi vine sloganul: nu războiului. De parcă războiul nu ar fi început deja — în Iran, împotriva iranienilor, în 1981 și 1988 și 2009 și 2019 și 2022 și din nou în ianuarie 2026. De parcă protestatarii care au purtat bannerele Zan, Zendegi, Azadi prin centrele propriilor orașe nu și-ar fi îngropat treizeci de mii dintre ei. De parcă patruzeci și șapte de ani de război intern ar putea fi îndepărtați prin pancarte occidentale.
Ceea ce iranienii din interiorul Iranului au declarat clar — în mărturii BBC și CHRI — este că ruptura actuală nu este o tragedie de evitat, ci prima ocazie dintr-o generație prin care regimul ar putea cădea. Ei sunt realiști în privința costului. Ei nu cer comunității internaționale să îi elibereze; le cer să înceteze să-i subvenționeze pe cei care îi țin captivi.
Solidaritatea nu este un hashtag, un monument luminat sau un moment de reculegere în Parlament. Este un set de decizii specifice, costisitoare, repetabile. Cele cinci cele mai importante sunt mai jos — fiecare legată de o slăbiciune a regimului deja identificată de monitorii independenți.